Gerul din seara aceea îmi mușca obrajii și mâinile prin mănuși. Strada era un șir de pași grăbiți, respirații aburinde și ferestre aprinse. Lângă chioșcul închis, ghemuit într-o umbră de zăpadă murdară, stătea un câine slab, cu blana lipită de coaste.
M-am oprit la câțiva pași, am îngenuncheat și am desfăcut termosul. Am turnat puțină apă călduță în capac și i-am împins ușor spre bot. A tresărit la mișcare, apoi a înaintat cu grijă, ca și cum fiecare pas trebuia cerut cu voie de la frig. A băut, tremurând cu tot cu urechi.
I-am întins felii de pâine cu puțină șuncă, ce îmi rămăsese din drum. A mâncat încet, atent la fiecare sunet, la fiecare om care trecea. Vântul îl îmbrâncea, iar spatele îi era scuturat de frisoane. Atunci am desfăcut fularul de la gât și l-am așezat peste el, ca o pătură improvizată.
Pe sub fular i-am văzut zgarda albastră, veche, cu o plăcuță bătută și zgâriată. Am șters ușor cu degetul și, printre semne ruginite, s-au conturat un nume și câteva cifre: „Nor — 07…”. Destul cât să încerc să sun.
La capătul firului s-a auzit un „Alo?” obosit. „Bună seara… Am găsit un câine, cred că îl cheamă Nor, are numărul acesta…” O tăcere scurtă, grea, apoi vocea bărbatului a coborât cu o tristețe fără grabă: „E al Lenuței… sau a fost. Ea a murit în toamnă. Nepotul a vândut apartamentul în două săptămâni. Câinele a rămas pe scări câteva nopți. L-au dat afară. De atunci, îl mai văd pe stradă.”
Mi-am lipit telefonul de obraz, simțind frigul prin plastic. „Nu-l puteți lua?” Bărbatul a oftat: „Am patru trepte pe care abia le urc și o pensie care nu ține de cald la nimeni. Îi mai las mâncare, când pot. Nor se întoarce uneori la ușa Lenuței, acolo unde nu mai e lumină.”
M-am uitat la ușa chioșcului ca la un perete care ascundea un hol vechi, o viață mică de bloc, o femeie cu pași mici și un câine care știa fiecare oră de ceai. Nor a ridicat capul spre mine, cântărindu-mi respirația. „Hai”, i-am șoptit, „nu pot promite mult, dar pot promite noaptea asta.”
Am urcat treptele până la garsoniera mea cu pași rari, câinele lipit de călcâiul meu, fularul atârnat ca o aripă peste spinarea lui. Înăuntru i-am pregătit o pătură, un bol cu apă călduță și ce mai aveam de mâncare. A mâncat fără grabă, apoi s-a strâns rotund pe covor, cu nasul înfipt în fular, ca și cum acolo ar fi trăit o amintire caldă.
Noaptea, l-am auzit foindu-se, scâncind în somn scurt. I-am spus pe nume, încet, și s-a liniștit ca un val care se sparge și se retrage fără zgomot. M-am gândit la Lenuța, la apartamentul ei vândut, la un câine care învață să piardă prin iarnă.
Dimineața, l-am dus până la intrarea blocului unde fusese casa lui. S-a oprit și a privit ușa, apoi s-a întors la mine, cu aceeași întrebare în ochi. I-am potrivit fularul pe spate. „Hai, Nor”, am zis. „Să ne învățăm drumul cel nou, pas cu pas.”
